Don Juan spuse, “Acesta este momentul cel mai bun din zi în care să faci ceea ce îți cer să faci. E nevoie de o clipă ca să angajezi atenția de care ai nevoie ca să faci acest lucru. Nu te opri până ce nu surprinzi umbra întunecată și mișcătoare”
Chiar am văzut o umbră neagră, mișcătoare, proiectată pe frunzișul copacilor. Fie era o umbră care se mișca înainte și înapoi, fie erau diverse umbre zburătoare care se mișcau dintr-o parte în alta sau drept în sus, în aer. Mie mi se părea că arată ca niște pești negri și grași, enormi. Erau ca niște pești-spadă uriași, care zburau prin aer. Vederea lor mă captiva. Apoi, în sfârșit, m-a înspăimântat. S-a făcut prea întuneric ca să mai văd frunzișul, dar încă mai vedeam umbrele negre, mișcătoare.
“Ce sunt astea, don Juan?” am întrebat.
“Cu mult timp în urmă, vechii vrăjitori ai Mexicului au descoperit că avem un tovarăș pe viață”, a spus el cât de clar a putut. “Avem un răpitor, un animal de pradă venit din adâncurile cosmosului, care a preluat conducerea asupra vieții noastre. Ființele omenești sunt prizonierii lui. Răpitorul este domnul și stăpânul nostru. Ne-a făcut docili și neajutorați. Dacă vrem să protestăm, ne suprimă protestul. Dacă vrem să acționăm independent, ne impune să nu o facem.”
În jurul nostru era foarte întuneric, iar asta părea să îmi taie orice impuls de exprimare. Dacă ar fi fost ziua, aș fi râs în hohote. Dar în întuneric mă simțeam destul de inhibat.
“E întuneric beznă în jurul nostru”, a spus don Juan, “dar dacă te uiți cu colțul ochiului, o să poți să vezi umbrele zburătoare țopăind peste tot în jurul tău.”
Avea dreptate. Tot le vedeam. Mișcarea lor mă amețea. Don Juan aprinse lumina și totul păru să se risipească. Don Juan spuse, “Ai ajuns, prin efortul tău individual, la ceea ce șamanii din Mexicul străvechi numeau ‘tema temelor’. Eu am tot bătut apropouri în timpul ăsta, insinuând că există ceva care ne ține prizonieri. Chiar suntem ținuți prizonieri! Acest lucru era o realitate energetică pentru vrăjitorii din vechime.”
”De ce ne-a ocupat acest animal de pradă în felul în care spui că a făcut-o, don Juan?”, am întrebat eu. “Trebuie să existe o explicație logică.”
“Există o explicație”, a răspuns don Juan, “care este cea mai simplă explicație din lume. Ei ne-au ocupat pentru că noi suntem hrana lor – și ne storc fără milă pentru că noi le asigurăm subzistența. Așa cum noi creștem pui în cotețe de pui, gallineros, la fel și răpitorii ne cresc pe noi în cotețe de oameni, humaneros. Astfel, au mâncarea la dispoziție tot timpul.”
Am simțit cum capul mi se scutură violent dintr-o parte în alta. Nu puteam să îmi exprim sentimentul profund de disconfort și nemuțumire, însă corpul meu se mișca pentru a îl scoate la suprafață. Tremuram din cap până în picioare, incontrolabil. M-am auzit spunând, “Nu, nu, nu, nu. Asta e absurd, don Juan. Ceea ce spui e ceva monstruos. Pur și simplu nu poate să fie adevărat – nici pentru vrăjitori, nici pentru omul obișnuit, nici pentru nimeni.”
“De ce nu?” întrebă calm don Juan. “De ce nu? Pentru că te înfurie pe tine?”
“Da, mă înfurie”, i-am răspuns eu. “Ceea ce susții este monstruos!”
“Ei bine”, spuse el, “încă nu ai auzit tot ce am de spus. Mai așteaptă puțin și vezi cum o să te simți. O să te supun la un fulger. Adică, o să îți supun mintea la chinuri groaznice – și nu poți să te ridici și să pleci, pentru că ești prins. Nu pentru că te țin eu prizonier, ci pentru că ceva din tine te va împiedica să pleci, în timp ce o altă parte o să înnebunească pur și simplu. Așa că ține-te bine!”
Era în mine ceva care simțeam că este ‘lacom după pedeapsă’. Don Juan avea dreptate. N-aș fi părăsit casa pentru nimic în lume – și cu toate astea, nu îmi plăceau deloc nebuniile pe care le debita. Don Juan spuse, “Vreau să vorbesc minții tale analitice. Gândește-te o clipă și spune-mi, cum explici tu contradicția dintre inteligența omului-inginer și stupizenia sistemelor sale de convingeri, sau stupizenia comportamentului său contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au dat sistemul lor de convingeri, ideile noastre de bine și rău, moravurile noastre sociale. Răpitorii sunt cei care ne stabilesc speranțele și așteptările, visurile de reușită sau de eșec. Ei ne-au dat pizma, lăcomia și lașitatea. Răpitorii sunt cei care ne fac să ne complacem, să fim plini de rutine și egoiști.”
“Dar cum pot ei să facă asta, don Juan?” am întrebat eu, cumva și mai furios pe ceea ce spunea. “Ne șoptesc toate astea la ureche, în timp ce dormim?”
“Nu, nu așa fac. Ăsta e un mod idiot!” spuse don Juan, zâmbind. “Ei sunt infinit mai eficienți și mai organizați decât atât. Ca să ne mențină ascultători, supuși și slabi, răpitorii au întreprins o manevră uluitoare – uluitoare, desigur, din punctul de vedere al unui strateg de luptă, însă o manevră oribilă din punctul de vedere al celor care îi suferă efectele. Ei ne-au dat mintea lor! Mă auzi? Răpitorii ne dau mintea lor, care devine mintea noastră. Mintea răpitorului este barocă, plină de contradicții, morocănoasă și plină de teama că ar putea fi descoperit în orice clipă.
Știu că, deși nu ai suferit niciodată de foame, a continuat el, ai o neliniște legată de mâncare, iar asta nu e nimic altceva, decât neliniștea răpitorului, care se teme că, de la o clipă la alta, manevra lui o să fie descoperită și el n-o să mai aibă de mâncare. Prin intermediul minții, care la urma urmei este mintea lor, răpitorii injectează în viața ființelor omenești tot ce le convine. În acest fel, ei își asigură un grad de protecție, care să acționeze ca un tampon împotriva fricii lor.”
“Nu că nu pot să accept totul așa cum spui, don Juan”, am spus eu. “Aș putea, însă e ceva atât de odios în asta, încât practic mă respinge. Mă forțează să adopt o poziție contradictorie. Dacă este adevărat că ne mănâncă, în ce fel o fac?”
Don Juan avea un zâmbet larg pe față. Era mulțumit nevoie mare. A explicat că vrăjitorii văd ființele umane copii ca pe niște mingi luminoase de energie, ciudate, acoperite din cap până în picioare cu o mantie strălucitoare, ca un soi de înveliș de plastic, înfășurat strâns peste coconul lor de energie. Don Juan a spus că acea mantie strălucitoare de conștientizare era hrana pe care o consumă răpitorul și că, atunci când ființa umană ajunge la maturitate, din acea mantie strălucitoare de conștientizare nu mai rămâne decât o fâșie subțire, de la pământ până deasupra degetelor de la picioare. Acea fâșie permite omului să trăiască în continuare, dar la limită. Ca prin vis, l-am auzit pe don Juan expicând că, după știința lui, omul este singura specie care avea mantia strălucitoare a conștientizării în afara coconului luminos. Așadar, el a devenit o pradă ușoară pentru o formă de conștientizare de un alt rang, așa cum este conștientizarea greoaie a răpitorului.
Apoi a făcut cea mai dureroasă afirmație de până atunci. A spus că această fâșie îngustă de conștientizare este epicentrul autoreflexiei, în care omul este prins iremediabi. Jucându-se cu autoreflexia noastră, care este singurul punct de conștientizare care ne-a mai rămas, răpitorii creează scântei de conștientizare, pe care purced să le consume fără milă. Ei ne dau probleme fără sens, care forțează acele scântei de conștientizare să se formeze – și astfel ne țin în viață, pentru ca ei să se hrănească cu scânteia energetică a pseudo-grijilor noastre. Probabil că era ceva devastator în ceea ce spunea don Juan la acel moment, pentru că efectiv mi s-a făcut rău la stomac.
După o pauză suficient de lungă încât să pot să îmi revin, l-am întrebat pe don Juan, “Dar de ce vrăjitorii din vechime și toți vrăjitorii de astăzi, deși văd răpitorii, nu fac nimic în acest sens?”
“Eu și cu tine nu putem să facem nimic”, spuse don Juan cu o voce gravă și tristă. “Tot ce putem noi să facem este să ne disciplinăm până la punctul la care ei nu mai pot să se atingă de noi.
Cum poți să le ceri semenilor tăi să treacă prin rigorile disciplinei? O să râdă și o să își bată joc de tine, iar cei mai agresivi o să te bată de o să-ți sune apa în cap… și nu neapărat pentru că nu te cred. În adâncurile fiecărei ființe umane există o cunoaștere ancestrală, viscerală cu privire la existența răpitorului.”
Mintea mea analitică se plimba încoace și încolo ca un yo-yo. M-a părăsit și apoi a revenit, a plecat din nou și iar a venit înapoi. Ceea ce îmi spunea don Juan era ilogic, incredibil. În același timp, era cel mai rezonabil lucru din lume; era atât de simplu. O explicație pentru orice contradicție umană mi-ar fi venit în mine. Dar cum ar putea cineva să ia în serios așa ceva?
Don Juan mă împingea pe calea unei avalanșe care ar fi putut să mă doboare pentru totdeauna. Am simțit încă o undă de senzație amenințătoare. Unda nu venea de la mine, însă era atașată de mine. Don Juan îmi făcea ceva, ceva misterios de pozitiv și teribil de negativ în același timp. Am perceput manevra ca pe o încercare de a tăia o peliculă ce părea lipită de mine. Ochii lui îi fixau pe ai mei fără să clipească. Și-a întors privirea și a început să vorbească, fără să se mai uite la mine.
“Ori de câte ori îndoielile te copleșesc în mod periculos”, spuse el, “fă ceva pragmatic în legătură cu asta. Stinge lumina. Străpunge întunericul; află ce poți să vezi.” S-a ridicat să stingă lumina. L-am oprit. “Nu, nu, don Juan”, am spus, “nu stinge lumina. Sunt bine.”
Simțeam o frică de întuneric extrem de neobișnuită pentru mine. Până și gândul mă făcea să tremur. Era clar că știam ceva la nivel visceral, dar că nu îndrăzneam să mă ating de acel lucru sau să îl aduc la suprafață, de niciun fel!
“Ai văzut umbrele mișcătoare pe copaci”, spuse don Juan, lăsându-se pe spate în scaun. “Asta e chiar bine. Acum vreau să le vezi și aici, în cameră. Nu trebuie să ‘vezi’ nimic. Pur și simplu surprinzi niște imagini mișcătoare. Ai destulă energie pentru asta.”
Îmi era teamă ca don Juan să nu se ridice și să stingă lumina, însă el tocmai asta a făcut. După două secunde, urlam din toți rărunchii. Nu numai că surprinsesem acele imagini mișcătoare, ci le și auzeam cum îmi zumzăie în urechi. Don Juan mi-a dublat urletele cu râsete și a aprins lumina.
“Ce tip temperamental!” spuse el. “Pe de o parte, necredincios total, iar pe de altă parte un pragmatic total. Trebuie să îți rezolvi această luptă interioară, căci altfel o să te umfli ca un broscoi și o să crapi.”
Don Juan continua să mă șicaneze. “Vrăjitorii din vechime”, spuse el, “au văzut răpitorul. Ei l-au numit zburător, pentru că țopăie prin aer. Nu e prea frumos la vedere. E o umbră mare, impenetrabil de întunecată, o umbră întunecată care țopăie prin aer. Apoi aterizează pe pământ.
Vrăjitorii din vechime nu prea erau de acord cu privire la momentul apariției acestui răpitor pe Pământ. Ei se gândeau că, la un moment dat, omul trebuie să fi fost o ființă completă, capabilă de percepții și fapte de conștientizare uluitoare, care acum sunt legende. Și apoi totul pare să dispară, iar acum avem de a face cu un om sedat.”
Am vrut să mă înfurii și să-i spun că e paranoic, dar cumva, nevoia mea de dreptate, care de obicei se afla chiar sub suprafața ființei mele, nu mai era acolo. Ceva din mine trecuse de punctul în care îmi puneam întrebarea preferată: Dar dacă tot ce spune el e adevărat? În momentul în care îmi vorbea el, în noapte, adânc înăuntrul meu simțeam că tot ce spune e adevărat, dar în același timp, cu o forță egală, simțeam că ceea ce spune e absurdul însuși.
“Ce tot spui acolo, don Juan?” am întrebat încetișor. Abia mai puteam să respir.
“Spun că nu avem de a face cu un simplu răpitor. Este foarte inteligent și foarte organizat – și folosește un sistem metodic, prin care ne face inutili. Omul – ființa magică destinată să fie omul nu mai este magică. Acum, omul este doar o simplă bucată de carne. Nu mai are alte visuri, decât visurile unui animal care este crescut pentru a deveni o bucată de carne: mărunte, convenționale, imbecile.”
Cuvintele lui don Juan îmi stârneau o reacție corporală ciudată, comparabilă cu senzația de greață. Parcă îmi venea din nou să vomit. Dar greața venea din străfundul ființei mele, din măduva oaselor mele. M-am scuturat involuntar. Don Juan m-a scuturat cu putere de umeri. Mi-am simțit capul clătinându-se înainte și înapoi de la forța acțiunii lui. Manevra m-a calmat dintr-o dată. Mă simțeam mai stăpân pe mine.
“Acest răpitor”, spuse don Juan, “care, desigur, este o ființă anorganică, nu este invizibil pentru noi așa cum sunt invizibile ființele anorganice. Cred că îl vedem atunci când suntem copii, însă decidem că e atât de îngrozitor, încât nu vrem să ne gândim la el. Copiii, desigur, ar putea să insiste și să se concentreze pe ceea ce văd, însă toată lumea din jur îi convinge să nu o facă. Singura alternativă pe care o mai are omenirea este disciplina. Disciplina e singurul lucru care îi ține la distanță. Însă prin disciplină nu înțeleg niște rutine rigide. Nu înseamnă să te trezești în fiecare dimineață la cinci jumate și să arunci cu apă rece pe tine până te învinețești. Pentru vrăjitori, disciplina înseamnă capacitatea de a înfrunta cu seninătate întâmplări care nu sunt incluse în așteptările lor. Pentru vrăjitori, disciplina este o artă; arta de a înfrunta infinitatea fără să clipească – nu pentru că sunt puternici și tari, ci pentru că sunt plini de venerație.”
“Și în ce fel disciplina vrăjitorilor ține răpitorul la distanță?” am întrebat.
Don Juan mi-a cercetat fața, căutând semne de neîncredere. A spus,”Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantia de conștientizare să nu mai fie pe gustul zburătorului. Rezultatul este că răpitorul este derutat. O mantie a conștientizării pe care nu o poate consuma nu face parte din structura sa cognitivă, probabil. Derutat fiind, nu mai are altă opțiune, decât să își înceteze activitatea infamă. Dacă răpitorul nu ne consumă mantia conștientizării pentru o vreme, ea începe să crească la loc.
Ca să simplific la extrem această chestiune, pot să spun că vrăjitorii, prin intermediul disciplinei lor, țin răpitorul la distanță suficient de mult timp, încât mantia lor strălucitoare de conștientizare să crească dincolo de nivelul degetelor de la picioare. Odată ce a depășit nivelul degetelor de la picioare, mantia se reface la dimensiunea naturală. Vrăjitorii din vechime obișnuiau să spună că mantia strălucitoare a conștientizării este ca un copac. Dacă nu îi tai ramurile, el crește la dimensiunea și la volumul lui natural. Când conștientizarea depășește nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare de percepție devin ceva obișnuit.
Marele truc al acestor vrăjitori din vechime era să împovăreze mintea zburătorului cu disciplină. Vrăjitorii și-au dat seama că, dacă forțează mintea zburătorului cu tăcere interioară, instalația străină o ia la fugă, iar cel care practică această manevră va avea certitudinea originii străine a minții. [Controlul mental străin al acestor creaturi] revine, te asigur, însă nu mai are aceeași putere – și începe un proces în care izgonirea minții zburătorului devine o rutină, până când, într-o zi, ea fuge de tot și nu se mai întoarce.
Aceea este ziua în care trebuie să te bazezi pe propriile tale resurse, care sunt aproape zero. O zi tristă, de fapt! Nu e nimeni care să-ți spună ce să faci. Nu e nicio minte străină care să îți dicteze imbecilitățile cu care ești obișnuit. Învățătorul meu, nagualul Julian, obișnuia să își avertizeze discipolii că aceasta este cea mai grea zi din viața unui vrăjitor, pentru mintea cea adevărată, care ne aparține nouă. Suma experiențelor noastre după o viață de dominație a devenit timidă, nesigură și lașă. Personal, aș spune că adevărata bătălie a vrăjitorului atunci începe. Restul e doar pregătire.”
Am devenit cu adevărat agitat. Voiam să știu mai mult, însă un sentiment ciudat din mine protesta să încetez. Un sentiment care făcea aluzie la rezultate neplăcute și la pedeapsă și îmi spunea cum peste mine avea să coboare mânia lui Dumnezeu, pentru că umblam la ceva ce însuși Dumnezeu ascunsese. Am făcut un efort suprem ca să dau voie curiozității să câștige. M-am auzit spunând, “Ce-ce-ce-ce vrei să spui, că forțează mintea zburătorului?”
“Disciplina forțează mintea zburătorului până la capăt”, a răspuns el. “Deci, prin disciplina lor, vrăjitorii înving instalația străină.”
Afirmațiile lui mă copleșeau. Credeam că don Juan este fie nebun cu acte, fie că îmi spune ceva atât de extraordinar, încât îngheață totul în mine. Însă am observat cât de repede îmi adunam energia să neg tot ceea ce îmi spunea. După un moment de panică, am început să râd, ca și cum don Juan mi-ar fi spus o glumă. Ba chiar m-am auzit spunând, “Don Juan, don Juan, nu te lași niciodată!”
Don Juan părea să înțeleagă prin ce trec. Și-a scuturat capul dintr-o parte în alta și a ridicat ochii la cer, prefăcându-se că e disperat. Mi-a spus, “Nu mă las deloc, așa că o să-i mai dau un șoc minții de zburător pe care o porți în tine. O să îți dezvălui unul dintre cele mai grozave secrete ale vrăjitoriei. O să îți descriu o descoperire pentru care vrăjitorilor le-au trebuit mii de ani, ca să o verifice și să o consolideze.”
S-a uitat la mine, a zâmbit malițios și mi-a spus, “Mintea zburătorului fuge și nu se mai întoarce atunci când vrăjitorul reușește să se agațe de forța vibrantă care ne ține laolaltă ca și conglomerat de câmpuri energetice. Dacă vrăjitorul susține acea presiune suficient de mult timp, mintea zburătorului fuge înfrântă. Și tocmai asta o să faci – o să te agăți de energia care te ține laolaltă.”
Am avut cea mai inexplicabilă reacție pe care mi-aș fi putut-o imagina. Ceva din mine s-a scuturat efectiv, ca și cum mi s-ar fi administrat un șoc. Am intrat într-o stare de frică fără motiv, pe care am asociat-o imediat cu fundalul meu religios.
Don Juan m-a privit din cap până în picioare. “Ți-e teamă de mânia lui Dumnezeu, nu-i așa?” spuse el. “Stai liniștit, nu e frica ta. E frica zburătorului, pentru că el știe că vei face exact ce îți spun eu să faci.”
Cuvintele lui nu m-au liniștit deloc. Mă simțeam și mai rău. Aveam convulsii involuntare și nu aveam niciun mijloc să le opresc.
“Nu-ți face griji”, a spus don Juan calm. “Știu sigur că atacurile astea trec foarte repede. Mintea zburătorului nu se poate concentra deloc.”
După o clipă, totul s-a oprit, așa cum prezisese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram derutat. Era pentru prima oară în viața mea, cu sau fără don Juan, când nu știam dacă vin sau dacă plec. Am vrut să mă ridic din scaun, dar eram înspăimântat de moarte. Eram plin de afirmații raționale, dar în același timp mă copleșea o spaimă infantilă. Am început să respir profund, iar o transpirație rece mi-a acoperit tot corpul. Cumva, îmi declanșasem o viziune îngrozitoare: umbre negre, zburătoare, țopăind peste tot în jurul meu. Am închis ochii și mi-am sprijinit capul pe brațul fotoliului.
“Nu știu încotro să o iau, don Juan”, am spus eu.
“În seara asta chiar ai reușit să mă derutezi de tot.” Don Juan spuse, “Te sfâșie o luptă interioară. În adâncurile tale, știi că nu ești capabil să refuzi înțelegerea că o parte indispensabilă din tine, mantia strălucitoare a conștientizării tale, urmează să slujească drept sursă incomprehensibilă de hrană unor entități, firește, incomprehensibile.
Iar o altă parte din tine se va împotrivi acestei situații cu toată puterea. Revoluția pe care o aduc vrăjitorii este că aceștia refuză să onoreze înțelegeri la care ei nu au participat. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt de acord să fiu mâncat de ființe cu alt gen de conștientizare. Părinții mei m-au adus în lumea asta ca să fiu hrană, ca și ei – și aici se termină povestea.”
Don Juan s-a ridicat din scaunul lui și și-a întins mâinile și picioarele. “Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu mă duc să mănânc. Vrei să mănânci cu mine?”
Am refuzat. Stomacul meu era foarte tulburat.
“Cred că mai bine te-ai duce la culcare”, a spus el. “Fulgerul te-a epuizat.”
Nu am avut nevoie de încă o invitație. M-am prăbușit pe pat și am adormit buștean.
[Când am ajuns] acasă, pe măsură ce trecea timpul, ideea zburătorului a devenit una din principalele obsesii ale vieții mele. Am ajuns la punctul la care simțeam că don Juan avea perfectă dreptate în privința aceasta. Oricât aș fi încercat, nu reușeam să-i combat logica. Cu cât mă gândeam mai mult la ce îmi spusese și cu cât vorbeam mai mult cu mine și mă observam mai mult, pe mine și pe semenii mei, cu atât deveneam mai convins că ceva ne făcea incapabili de orice activitate sau interacțiune sau gând care nu are sinele ca punct central.
Preocuparea mea – și a tuturor celor pe care îi cunoșteam sau cu care vorbeam – era sinele. Cum nu puteam să găsesc nicio explicație pentru o astfel de omogenitate universală, consideram că logica lui don Juan este cel mai potrivit mod de a elucida acest fenomen. Am început să citesc legende și mituri. Citind, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: Fiecare carte pe care o citeam era o interpretare a miturilor și legendelor. În fiecare din acele cărți era palpabilă prezența unei minți omogene. Stilurile erau diferite, însă impulsul din spatele cuvintelor era același peste tot: Deși tema era ceva foarte abstract – mituri și legende, autorii reușeau întotdeauna să insereze cumva afirmații despre ei înșiși.
Impulsul omogen din spatele tuturor acelor cărți nu era tema declarată în carte; impulsul era slujirea de sine. Nu mai simțisem asta niciodată. Am atribuit reacția influenței lui don Juan. Întrebarea inevitabilă pe care mi-o puneam era: Oare el mă influențează să văd asta, sau este vorba într-adevăr de o minte străină care dictează tot ce facem noi? Am alunecat din nou în îndoială și am oscilat nebunește între negare și acceptare. Ceva din mine știa că ceea ce îmi sugera don Juan era o realitate energetică, însă ceva la fel de important din mine știa că toate astea sunt aiureli.
Rezultatul final al luptei mele interioare a fost un sentiment de premoniție; sentimentul că mă aflu în fața a ceva iminent și periculos. Am făcut cercetări extensive și am căutat subiectul zburătorului în alte culturi, dar nu am găsit niciunde referințe cu privire la asta. Don Juan părea să fie singura sursă de informație în această privință.
Data următoare când m-am întâlnit cu el, am trecut direct la discuția despre zburători. I-am spus, “Eu am făcut tot ce am putut ca să fiu rațional cu privire la acest subiect, însă nu pot. Există momente când sunt total de acord cu tine în ceea ce privește răpitorii.”
“Concentrează-ți atenția pe umbrele mișcătoare pe care le vezi efectiv”, spuse don Juan zâmbind. I-am spus lui don Juan că umbrele alea aveau să fie sfârșitul vieții mele raționale. Le vedeam peste tot. De când plecasem de la el, nu mai puteam să dorm în întuneric. Nu mă deranja deloc să dorm cu luminile aprinse. Însă în clipa în care stingeam luminile, totul în jurul meu începea să țopăie. Nu vedeam niciodată chipuri sau forme întregi. Ci doar umbre întunecate și mișcătoare.
“Mintea zburătorului nu te-a părăsit”, spuse don Juan. “A fost rănită grav. Face tot ce poate să își refacă relația cu tine. Dar ceva din tine s-a rupt pentru totdeauna. Zburătorul știe asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorului să câștige obosindu-te și forțându-te să renunți, jucând jocul contradicțiilor și contrazicând tot ce spun eu.
Vezi tu, mintea zburătorului nu are concurență. Atunci când propune ceva, ea este de acord cu propria ei propunere și te face să crezi că ai făcut ceva bun. Mintea zburătorului o să îți spună că tot ce îți spune Juan Matus este o aberație, apoi aceeași minte va fi de acord cu propunerea ei, ‘Da, bineînțeles că e o aberație’, o să spui și tu. Ăsta e felul în care ne înfrâng.
Zburătorii sunt o parte esențială a universului și trebuie să fie luați drept ceea ce sunt cu adevărat: niște ființe uluitoare și monstruoase. Ei sunt mijlocul prin care universul ne testează. Noi suntem sondele de energie create de univers”, a continuat el ca și cum nici nu aș fi fost acolo, “și asta pentru că suntem deținătorii unei energii care are conștientizare, astfel fiind mijlocul prin care universul devine conștient de sine.
Zburătorii sunt adversarii noștri implacabili. Nu pot să fie luați drept altceva. Dacă reușim să înțelegem asta, universul ne permite să mergem mai departe.”
sursa; http://www.trezireainteligentei.ro/carlos-castaneda-ei-ne-au-ocupat-pentru-ca-noi-suntem-hrana-lor/
